Capitolul 13 – Familia

E.P.O.V.

Uşa s-a deschis şi o siluetă mică şi firavă a apărut. Casa Tanyei nu se schimbase, dar oare ei se mutaseră? Nu, aşa ceva nu se putea căci Carlisle mi-ar fi spus. Dar dacă a uitat?

Pentru prima dată de când sunt vampir am rămas nemişcat neştiind ce să fac. Fata care se afla în faţa mea era micuţă de statură, cu ochii aurii, păr negru, lung până aproape de jumătatea spatelui şi cu o piele albă ceea ce îmi arăta că şi ea era vampir. Rămăsesem nemişcat din cauza frumuseţii acestei fete, sau chiar nu ştiam ce să fac? Edward, gândeştete ce faci acum? Singurul lucru care mi-a venit în minte pentru a evita această situaţie penibilă a fost să lămuresc faptul că Tanya încă stă aici.

–          Aceasta este casa Tanyei? am întrebat bâlbâindu-mă.

Fata care până acum stătuse cu ochii în podea şi-a ridicat privirea spre mine şi timiditatea se citea în vocea ei când a vorbit.

–          Da! Intra-ţi, vă rog! a spus încet şi s-a dat la o parte făcându-mi loc să intru. Nu sunt acasă, dar puteţi să-i aşteptaţi în sufragerie. Aveţi nevoie de ceva? a întrebat ea foarte politicos.

–          Nu! a fost primul meu răspuns, dar când am văzut-o că vrea să plece, am simţit că aş vrea să mai stea cu mine, să nu rămân singur şi am apucat-o de braţ, dar ea a tresărit, aşa că i-am dat drumul.

–          Scuze, nu vroiam să te sperii! am vrut să mai vorbesc cu ea, dar atunci a intrat Esme în casă.

–          Edward, puiule ce dor mi-a fost de tine! a ţipat Esme şi m-a luat în braţe. Nici nu ştii câte griji mi-am făcut pentru tine! Cu toţii am fost îngrijoraţi. Eşti bine, scumpule?

–          Da, mamă, sunt bine. Un semn că sunt bine este că am venit acasă, să vă văd. Îmi era aşa de dor de voi. îi ţineam mâinile într-ale mele şi strângându-mi-le simţeam cât de bucuroasă e că am venit. Nu îmi plăcea ca Esme să mă alinte cu “puişor” sau “scumpule” sau alte diminutive, dar acum eu eram vinovat că îi pricinuisem nelinişti mamei mele care a avut mereu grijă de mine şi mă iubeşte nespus de mult.

–          Nu ne aşteptam să vii chiar azi. Dacă ştiam ne pregăteam şi noi.

–          Păi, Alice nu v-a anunţat? Sigur nu ar fi ratat ea nici o petrecere. Doar ştii cât îi plac astfel de evenimente, mai ales dacă le organizează ea. Nu s-a întors de la Paris?

–          Nu s-a întors, Edward! Ne facem atâtea griji şi pentru ea. A plecat de vreo săptămână şi nu s-a mai întors. Nici pe Jasper nu l-a sunat.

În timp ce vorbeam cu Esme şi îmi povestea cum s-a acomodat în Denali şi cum Tanya împreună cu familia ei au plecat la nişte prieteni în America de Sud, i-am auzit gândurile lui Emmet care plănuia să găsească un joc la care să-l bată pe Jasper mai ales că acum acesta nu mai avea ajutorul lui Alice.

–          Hei, Jasper, pariu că te bat la orice joc vrei tu?

–          De ce crezi asta, Emmet?

–          Păi, nu mai e soţioara ta să te ajute! Cine o să-ţi mai zică ce mişcări o să fac? se auzeau vocile celor doi de la intrarea în casă, când Rosalie a ajuns în sufragerie a fost prima care m-a remarcat.

–          Edward! a ţipat ea.

–     Cum să-l ajute Edward când el e plecat cine ştie pe unde? se auzi vocea lui Emmet care era mai în urmă.

–          Nu, prostule! Edward e aici! a strigat Rosalie către el şi a venit să mă strângă în braţe. Ce se întâmplase cu sora mea cea urâcioasă? Cum de mă îmbrăţişa? Ce am pierdut cât am fost plecat?

–          Rosalie, eşti bine?

–          Hei, dacă îmi îmbrăţişez fratele scump şi drag înseamnă că am ceva? Edward eşti prea rău cu mine! a spus Rosalie făcând o grimasă.

Chiar nu se putea aşa ceva! Bineînţeles gândurile ei o trădau: “Edward, prefă-te şi tu o dată că e bine, să ştii că fac asta pentru Esme, a fost cam supărată din cauza ta şi a lui Alice, aşa că fi bun şi zâmbeşte!” Ca să fie sigură că am auzit exact ceea ce a vrut să spună s-a uitat la mine întrebător şi eu i-am răspuns cu un zâmbet.

“Mersi, Edward! Eşti un dulce!”

–          Hei frăţioare, ce faci? m-a întrebat Emmet şi mi-a dat o îmbrăţişare.

–          Bine, Emmet, am venit să-i dau o mână de ajutor lui Jasper în legătură cu jocul pe care vrei să i-l propui. am chicotit eu. Chiar dacă trecuse ceva timp, Jasper tot se simţea vinovat.

“Îmi pare rău, Edward! Îmi pare foarte rău, pentru ceea ce s-a întâmplat atunci! Ştiu că numai din cauza mea ai plecat şi nu o să mi-o iert niciodată! Dacă eşti supărat pe mine am să înţeleg.”

–          Jasper, mai uşor cu reproşurile! Şi să ştii că nu sunt supărat pe tine. Vino încoace! i-am răspuns la gânduri şi l-am îmbrăţişat.

–          Ce am pierdut? a întrebat Emmet neînţelegând schimbul de replici dintre mine si Jasper.

–          Nimic, Emmet, ne gândeam cum să te batem.

–          Da, sigur! De parcă aţi putea. Fără ajutorul lui Alice nimeni nu poate să mă bată. râdea Emmet de noi.

–          Edward! se auzi vocea bucuroasă a lui Esme. Am sunat-o pe Alice şi vine spre casă. Abia aşteaptă să te vadă. A zis să nu pleci până nu vine ea.

La auzul acestor veşti toată lumea se bucura numai Emmet se oprise brusc din râs.

“Trebuia ea să vină aşa repede! Nici nu am apucat să mă gândesc la un joc! La naiba, Alice, nu puteai să mai stai?” se gândea el.

–          Ce este, Emmet? Ţi-a pierit zâmbetul?

–          Nu este adevărat! Pot să vă bat chiar dacă vă ajută, Alice! se revoltă el.

–          Bine, bine, ne vom ocupa de asta mai târziu, acum ce ziceţi de puţină hrană? Tot drumul acesta m-a ostenit şi mi-e o foame!

–          Doar ce am sosit, dar pentru tine Edward fac orice!

–          Ce drăguţ eşti, Emmet! mi-am dat ochii peste cap.

–          Bineînţeles, asta înseamnă întrecere. mi-a făcut Emmet cu ochiul.

–          Nici nu se putea altfel! Nu-i aşa frăţioare?

–          Normal. Deci, eşti gata? a întrebat el nerăbdător.

–          Sigur! în clipa când am pronunţat acest cuvânt el a şi fugit. Emmet, de ce trişezi? Am întrebat luându-mă la fugă după el.

Pădurile de aici din Denali erau pline de bunătăţi pentru vampirii vegetarieni înfometaţi, aşa ca noi. Mie îmi era mai mult sete decât lui Emmet, dar ce nu face el pentru a câstiga un pariu. Îmi era aşa de dor de locurile de aici şi de copacii verzi pe lângă care treceam în viteză. Aproape când să-l ajung pe fratele meu am simţit miros de căprioare şi l-am lăsat pe Emmet să câştige căci mie îmi era mult prea sete. Am urmat mirosul şi am ajuns într-o poieniţă unde o turmă de căprioare mâncau liniştite neştiind pericolul ce le paşte. Am stat la pândă, până am fost sigur că am calculat corect în minte traiectoria pe care o voi urma. Într-o secundă m-am aruncat spre ele şi am doborât vreo cinci urmând ca apoi să mă hrănesc. Mi-am băgat colţii în jugulara căprioarei şi am început să beau. Simţeam cum lichidul cald se scurge din animal în trupul meu şi cum mă revitalizează. După ce m-am hrănit bine, am observat că soarele începea să apună şi atunci mi-am amintit de ea, de prietena mea. M-am urcat în cel mai înalt copac şi am aşteptat-o să apară.

–          Salut, prietenă dragă. Ţi-a fost dor de mine? Ştiu că mă mai ţi minte. Mi-a lipsit faptul că nu am putut vorbi cu tine.

Emmet deja mă căuta şi probabil când a auzit că vorbesc cu cineva a fost foarte curios să ştie cu cine, aşa că s-a urcat în copac după mine.

–          Edward, de când te caut! Ai văzut că am câştigat?

–          Doar fiindcă îmi era foarte sete! O să-mi i-au revanşa.

–          Da, sigur! Apropo, cu cine vorbeai, Ed?

–          Vreau să-ţi fac cunoştinţă cu cineva. Emmet, ea este prietena mea. i-am spus arătând spre cer.

–          Poftim?

–          Da, luna este prietena mea.

“Săracul Edward, toată chestia asta cu Bella l-a înnebunit de tot. Auzi să vorbească cu luna! Numai lupii urlă la ea.” gândurile lui Emmet m-au scos din starea de melancolie şi totodată de bucurie că aveam cui să-i povestesc ceea ce mi s-a întâmplat azi. Când a pronunţat numele ei, am simţit cum golul din inima mea a reapărut şi mă durea tot mai tare. Nu dispăruse, a fost tot timpul acolo, doar că eu nu mai reacţionam la durere, parcă eram sedat.

–          Em, nu sunt nebun! i-am ţipat. “S-au poate chiar sunt? Cum reacţionează un nebun? Păi, nu ştie de el, vorbeşte singur, şi se comport ciudat. De fapt asta cred că poate fi descrierea mea. S-ar putea ca Emmet să aibă dreptate. Poate sunt nebun!” ce gânduri nemiloase şi crude pot avea. Doar dacă ai fi şi tu în situaţia mea, singur, îndurerat şi fără chef de “viaţă” şi tu ai vrea să vorbeşti cu cineva. Şi cine este mai aproape de mine decât luna? Ea este cu mine pretutindeni. Emmet avea o privire ciudată. “Oare chiar am înnebunit?”

–          Edward, îmi pare rău! Nu am vrut să sune aşa. Noi toţi încercăm să te înţelegem şi să fim alături de tine. Doar suntem o familie.

–          Ştiu, Em şi vă mulţumesc! l-am îmbrăţişat strâns şi dacă aş fi putut să plâng ştiu că ochii mei ar fi acum plini de lacrimi. Niciodată nu îl mai văzusem pe Emmet aşa de duios şi “cald” şi plin de iubire, bineînţeles frăţească.

–          Ed, ce ar fi să ne întoarcem? Carlisle trebuie să sosească şi ştiu că i-a fost atât de dor de tine încât ar vrea să te vadă cât mai curând.

–          Uite, Emmet mai bine te duci tu înainte şi eu mai stau puţin. Vreau să îi mai spun câte ceva.

–        Sigur! Rămâi cu…cu prietena ta. Te aştept acasă. după ce mi-a spus aceste cuvinte el a dispărut, sărind din copac în copac. Ce caraghios arăta, ca şi cum ai vedea un urs sărind din creangă în creangă.

Am stat destul de mult, acolo sus în copac, admirând şi conversând cu luna. Nici nu mi-am dat seama când timpul a trecut şi soarele se pregătea să răsară.

–          Voi mai veni să te văd şi mâine seară! Îţi promit. Şi astfel luându-mi “la revedere” de la ea am început să alerg spre casă. Speram să ajung înainte ca Carlisle să plece la spital, dar la urechile mele a ajuns o voce atât de frumoasă şi caldă, încât nu am rezistat şi m-am oprit din alergat apoi am fugit către locul din care cântecul se auzea.

– “Singurul meu vis,

Este să nu fi trist,

Căci într-o zi mă voi întoarce la tine,

Şi-ţi voi explica că aşa este mai bine.

Îmi pare rău că nu mai pot,

Să te mai văd pe tine,

Să te mai simt aproape la rău şi la bine.

O, viaţă! De ce eşti tu aşa de crudă?

Căci ei nu ştiu să-ţi fi greşit,

Ca să mă laşi acum în întuneric,

Fără lumina sufletului lui puternic!”

Aceste versuri erau atât de triste şi glasul parcă-i tremura gata să plângă. Putea fi cineva mai trist ca mine? Credeam că eu sunt singurul ce suferă şi nu mai poate de atâta durere. Cântecul m-a condus spre un mic lac. Acum aceste versuri minunate se opriseră. Am văzut o rochie albă pe jos şi m-am îndreptat spre ea, apoi am zărit în lac o silueta a unei fete frumoase cu parul negru, lung şi pielea ei albă. Era aceiaşi fată cu cea care m-a întâmpinat în casa Tanyei. Fata m-a observat şi eu i-am făcut semn că mă întorc cu spatele. Am aşteptat să se îmbrace şi apoi m-am întors. Ochii aceia aurii mă făceau să mă pierd în ei. Parcă vedeam nisipul insulei Esme în privirea ei. Era o linişte apăsătoare între noi, dar îmi plăcea să o admir.

–          Îmi pare rău, dacă te-am speriat! Nu cred că am apucat să facem cunoştinţă, eu sunt Edward! am spus şi i-am întins mâna.

–          Alexys. a răspuns timidă şi mi-a strâns mâna.

În acel moment am simţit un val de tristeţe, combinat cu durere îngrozitoare şi în acelaşi timp frică. De ce să-mi fie frică?

–          Îmi pare rău! a spus ea şi a luat-o la fugă.